05.03.2014

Comoara de negasit

Ati vazut vreodata mintea?- intreba la un moment dat, in istorie, un chirurg.
Dar sufletul, sufletul l-ati vazut vreodata?- ma intreb eu.
Nu stiu de vazut, dar cu convingere pana la naivitate va raspund ca de simtit eu sigur l-am simtit; nu doar la mine, dar si la altii. Simti un suflet trist, simti un suflet amarat, sau un suflet bun.

Dar oare, medical vorbind, putem dovedi existenta sufletului? 

Ce bine ar fi sa ii putem face o ecografie, o raza sau un examen biochimic; sa vedem ce ne "obstrueaza" sufletul, ce ni-l opacifica, sau ce ni-l tulbura.
In ideea aceasta (mai mult sau mai putin), se pare ca un medic american a incercat sa cantareasca sufletul uman in 1907     (detalii aici). Desi rezultatele sunt neconcludente si nu formuleaza niste concluzii evidente, este interesant de observat ca in fiecare caz, in momentul mortii s-a observat o modificare a greutatii, in sensul scaderii acesteia. Intervin desigur, in modul in care medicul a gandit intregul proces, diferite erori datorate lipsei unor aparaturi mai performante si nu numai (calibrarea era greoaie, aprecierea faptului ca pacientii erau sau nu inca in viata presupunea evaluarea manuala de catre medic, manevra ce interfera cu cantarirea precisa in fiecare moment a  greutatii pacientilor); este de notat insa faptul ca medicul a incercat sa aleaga pacienti cu patologii a caror evolutie sa nu interfere cu greutatea.
Dupa experimentele pe subiecti umani, medicul s-a orientat si asupra animalelor, in cazul carora nu s-a observat nicio fluctuatie de greutate dupa moarte; important sau nu, moartea patrupedelor nu a fost de cauza naturala, medicul administrandu-le medicamente pentru a impiedica miscarea acestora, ele presupunandu-se ca au fost de fapt responsabile in final si pentru moartea lor.
In urma unui astfel de experiment, pe care multi autori de articole il gasesc macabru (lucru de inteles, de altfel, daca privesti lucrurile din afara perspectivei stiintifice), se ridica cu siguranta un semn de intrebare; conform cu conceptiile religioase crestin ortodoxe, experimentul este plauzibil si chiar adevarat intr-o anumita masura, intrucat se crede ca animalele nu au suflet (de aici, lipsa scaderii greutatii post mortem). 
Pacat insa ca teoriile formulate inainte si dupa acest experiment nu au avut o finalitate cu o concluzie certa sustinuta stiintific.

15.11.2013

Existenta

"Ce mai încoace şi încolo, tot iezuitul  Auguste Valensin enunţă esenţialul cînd admite că, de i s-ar arăta, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfectă evidenţă, că s-a înşelat, că nu există supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu i-ar părea rău că a crezut; ba s-ar şi socoti onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atît mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gîndit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu există; ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afara sau deasupra crezului pe care şi-1 formulase Dostoievski şi pe care-1 prezintă ca foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adanc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decît Hristos, ba mai mult decît atît, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămîne atunci cu Hristos decît cu adevărul.
Asta-i tot ce am la îndemînă, cîteva citate (din oameni cumsecade) şi un sentiment — atît de firav, de nesistematic, de fragil. Şi totuşi acest vag, mărunt şi smerit capital - în urma anilor de închisoare e singura mea agoniseală, o bocceluţă - îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi transmite nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie să fac. "

Nicolae Steinhardt, "Jurnalul Fericirii".

26.08.2013

Argument(e)

"- În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani. De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu.
Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd fierul te pătrunse."
Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.
Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard -şi întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). În ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă! fără de leac; săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea ci şi toata tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd,, găurit, terfelit, sfîrtecat. Învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski - făţiş - că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvru şi unde în primul plan domina galbenul intens - uită-l dacă poţi! - al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate - cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un răstignit lîngă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură,-într-o amiază toridă şi - din cauza norilor joşi - de zăpuşeală. [...]

Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.
Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce viclenie.
Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare timp - după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de allzumenschlich-ul™: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încît pmă şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, încît se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea - ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie - nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii - în tabloul lui Mathias Griinewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie - pentru completare, pentru întărire - să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul Eli, Eline dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.
(Iar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai - înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament - poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu Prin simţiri. Numai tîlharul cel bun simte la fel cu Domnul.)
Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon.Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu.
Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după cîteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.

O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii - sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las' că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?Ce oribil „spectacol" presupune, fără de voie, monofizitismul!
Argumente de text: la Romani(8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi! Fiul său nu L-a cruţat". Acest nu L-a cruţat demonstrează de asemenea că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă rea» Numai prin împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţin» decoctul final: suprema amărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit", iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit."De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit" de nu pentru a pune accentul! pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd săi sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteai» (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce -l solemniter - ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i durerea, neîncetat sel referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele din urm» consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenescj întreg). Dacă şi-ar fi păstrat - măcar în parte - impasibilitatea pe cruce,; dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost - pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime - prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu" ori „ritual", deci admisibil,: comestibil.
La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ."Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sînge din sîngele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.
Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.

Martie 1966
Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; în orbecăire, lumină - deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul exact: „Tabloul nu e frumos... e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri nesfîrşite... dacă un astfel de cadavru (şi întocmai aşa trebuie să fie) a fost văzut de discipolii lui... cum oare au putut crede, privindu-l, că acest cadavru va învia?!"
NICI N-AU CREZUT!
„Dacă moartea e atît de groaznică şi legile naturii atît de nemiloase, cum le poţi stăpîni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimţit desigur în seara aceea o groaznică tristeţe, o adîncă descumpănire care dintr-odată le spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau."
NU LE-A FĂCUT SEMN CU OCHIUL!
Socrate şi Iisus Hristos
Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sîngelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă - întreagă -pecetea tragediei, dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil şi luminos - soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferentă de temnicier. Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos se zvîrcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?"
Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare - prin contrast - literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate - cu bună credinţă şi izbîndind în bună parte - se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scîrnăvii pînă în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane."

Text din "Jurnalul Fericirii", de Nicolae Steinhardt.

15.06.2013

Despre realitatea pe care nu o vezi, dar o simţi

"În anul 1947, responsabilul cu treburi religioase din Crimeea, Eznatov, a început să-l torpileze şi să îi întindă piedici. Odată, la un congres, l-a întrebat pe arhiepiscop:

 Cum se face că dumneavoastră, chirurg atât de vestit, credeţi în cel pe care nu l-a văzut nimeni, niciodată?
   Arhiepiscopul a răspuns:

– Dumneavoastră credeţi că există iubire? 
– Da.

- Credeţi că există minte?
– Da.

– Aţi văzut vreodată mintea?
– Nu.
– Nici eu nu L-am văzut niciodată pe Dumnezeu, dar cred că există.
La un alt congres, în Ialta, când i s-a pus o întrebare asemănătoare, a răspuns:
  - Deseori, iubiţi colegi, auziţi aceste cuvinte: Inima mea este plină de dragoste, inima mea este plină de urăDar când deschideţi inima nu găsiţi nici una din acestea, numai muşchi şi sânge. Sau deschideţi craniul şi nu vedeţi în el nici minte, nici prostie. Aşa şi eu, nu L-am văzut pe Dumnezeu. Însă cred în Acesta. Prin credinţa în Dumnezeu viaţa noastră capătă sens, scop, sprijin. Sufletul este plin de o comoară nepreţuită. "
(Arhimandrit Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca 1877-1961, chirurgul fără de argint, Editura Egumeniţa, p. 331-332)

02.06.2013

Români model

Cu un pas înainte, şi totuşi, câţiva înapoi, al nostru Gheorghe Marinescu (28 februarie 1863-15 mai 1938):

-Este fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie.

-A fost unul dintre iluştrii elevi ai lui Jean-Martin Charcot, la Spitalul Salpêtrière din Paris, fondatorul neurologiei moderne. 

-Este realizatorul primului film ştiinţific din lume – 1898-1901 – de 2 minute şi 6 secunde („Tulburările mersului în hemiplegia organică“-aici).

-Este primul român care a ţinut cursuri la prestigioasa Universitate Sorbona din Paris. În februarie 1896, la numai trei luni de la descoperirea razelor X de către Wilhelm Conrad Röntgen, Gheorghe Marinescu reuşeşte să realizeze mai multe radiografii de craniu şi să identifice radiografic osul sfenoid (cu formă de fluture cu aripile întinse, din partea centrală a bazei craniului).

-În 1892 Gheorghe Marinescu şi patologul francez  Paul Oscar Blocq au văzut pentru prima oară plăcile senile, acele leziuni care anunţă bolile senile, însă nici unul dintre ei nu au asociat la momentul respectiv acele formaţiuni cu demenţa. Şase ani mai târziu, în 1898, Emil Redlich a corelat plăcile cu o afecţiune numită de el scleroza militară (în două cazuri de demenţă senilă). Şi de-abia 14 ani mai târziu (în 1906), Alois Alzheimer a descris pentru prima oară plăcile descoperite de Marinescu şi de Blocq în cazul unui pacient de 51 de ani cu un comportament ciudat şi cu pierderi de memorie pe termen scurt, diagnosticat apoi cu demenţă presenilă.

-Poate cea mai importantă realizare a sa este lucrarea monumentală „La Cellule Nerveuse“ („Celula nervoasă“), din 1909, a cărei prefaţă a fost redactată de laureatul Nobel Santiago Ramon y Cajal. Monografia lui Marinescu a avut o contribuţie fundamentală la cunoaşterea celulei nervoase sănătoase şi bolnave. 



05.03.2013

Quote of the day

"E-un curcubeu deasupra lumii sufletului meu." — Nicolae Labis
Asa imi simt sufletul.Va doresc acelasi lucru.
                                                                                                               (poza de aici)

26.01.2013

Concert caritabil pentru Humberto Aguilar


L-am vazut cantand de nenumarate ori in centru;am fost prezenta la lansarea albumului sau.Poate isi dadea seama, poate nu, dar avea farmecul unui luminat venit dintr-o lume paralela care iti spunea (canta,mai exact) cand treceai plin de griji pe langa el: "Opreste-te, primeste un moment frumos, si mergi mai departe mai fericit!".
Sper din inima sa isi revina.
Articolul poate fi gasit AICI.

[Tolerez faptul ca stirea este scrisa cu erori gramaticale grave, e pentru o cauza nobila.]

14.12.2012

Zilele Universitatii de Medicina si Farmacie din Targu Mures

In perioada 11-16 decembrie a avut loc o  serie de evenimente dedicate zilelor universitatii noastre (Universitatea de Medicina si Farmacie Targu Mures); evenimentele au fost variate, de la conferinte de specialitate (cardio, chirurgie, infectioase, oftalmologie, psihiatrie, medicina dentara si multe altele), la concert de Craciun sustinut de studentii universitatii, si au culminat in aceasta seara cu un recital sustinut de Gabriel Croitoriu la vioara si Horia Mihail la pian.
Luand stiinta de aceste evenimente, am participat si eu cu interes (rezervat totusi, recunosc, datorita limitarii mele din punct de vedere al cunoasterii) la doua dintre conferintele de Cardiologie cu participare internationala. La una dintre ele moderatori au fost prof Dobreanu Dan (care de altfel este si profesorul de curs din semestrul acesta de la catedra de fiziologie) si prof Benedek Imre, iar la cealalta m-am dus in special ca sa il cunosc pe prof Carasca E. Subiectele au fost abordate suficient de bine incat sa poata urmari si studentii de anul II, insa mi-am dat seama de ce este important sa incepi din anii de facultate sa scrii lucrari stiintifice si sa participi la cat mai multe congrese. Am vazut aici medici rezidenti a caror dificultate in a prezenta o lucrare si de a face fata intrebarilor auditoriului era ingrijoratoare; ca sa nu mai mentionez de engleza "de balta" pe care pana si profesorii universitari o au (celor trecuti de floarea varstei tind sa le minimizez vina, datorita vremurilor in care au copilarit).
De asemenea, cu un interes si mai rezervat m-am prezentat si la conferinta de Patologie,Oncologie, moderata de catre prof Angela Borda (profesor de curs la catedra de histologie), si din pacate, realitatea a fost mai trista decat ma asteptam: tehnicile de lucru, dar si termenii si natura patologiilor erau complicate si foarte rare. Am avut insa surpriza placuta sa asist la prezentarea unei lucrari care studia modificarile patologice ale unei celule studiate cu o zi inainte impreuna cu dna prof Borda la cursul de histologie, si asta a facut ca toata experienta sa merite.
Miercuri seara la Casa de Cultura a Studentilor a avut loc un concert de colinde, in cadrul caruia au cantat: corul  Asociatiei Studentilor Farmacisti, corul format de studentii de la profilul de medicina generala(preponderent) din partea Ligii Studentilor, precum si o solista, un grup de studenti penticostali si grupul vocal bizantin Anastasios.Eu m-am alaturat grupului Ligii Studentilor, alaturi de care am colindat colinde crestine, colinde frumoase, care speram ca au adus Craciunul in sufletele spectatorilor.
In sfarsit, in aceasta seara, am auzit pentru prima data de Horia Mihail si Gabriel Croitoru, cel din urma fiind un mare violonist la nivel national si nu numai, care se bucura de marea cinste de a canta la vioara Guarneri care a apartinut extraordinarului George Enescu. Pana la sfarsitul reprezentatiei si-a confirmat dreptul de a canta la acea vioara, prezentand alaturi de prietenul sau, pianistul Horia Mihail, piese precum:
 -Kreisler - Tambourin chinois, Liebesleid, Liebesfreud, Schon Rosmarin
 -Dmitri Şostakovici - Vals din Suita a II-a
 -Sarasate
Felul in care vioara tremura in mainile domnului Croitoru, masura atat de 
fina a timpilor din partea domnului Mihail, curgerea atat de lina a notelor,
fuga fireasca de la sus la jos, de la pian la vioara si inapoi, au facut din 
aceasta seara una de o calitate incontestabila.
Ma bucura faptul ca organizarea zilelor unei universitati ca a noastra nu 
este luata in ras, si de asemenea apreciez vointa pentru diversitatea 
programelor oferite.
Cam asta a fost activitatea mea pentru acest inceput de sfarsit de 
saptamana,insa sper sa fie doar o mica parte din ceea ce viitorul imi 
poate aduce.



11.12.2012

Concert de colinde "Din cer senin"

Asociatia Copiii Buni Pentru Europa isi continua si in acest an misiunea "stramoseasca" si a pornit cu mic cu mare a colinda sufletul crestin.
In data de 16 decembrie vor sustine un program artistic alaturi de cei de la Ascor Brasov, si sper ca acest program sa fie doar unul din multele viitoare colaborari!
Evenimentul reprezinta nu numai o manifestare fireasca a bucuriei sarbatorilor, dar si un prilej de a cunoaste posibili membri, coordonatori sau sponsori care ar putea sa ne ajute sa dezvoltam asociatia.Din acest motiv,va incurajez sa lasati deoparte grija cea lumeasca, si sa dati sansa unei banale dupa-amiezi de 16 decembrie sa devina o seara magica, alaturi de oameni buni, calzi, cu drag de colind si de voie buna.

07.12.2012

Boala - Marin Sorescu

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

18.09.2012

Manifest


Mi-am tot spus ca nu o sa scriu despre asta; ca o sa evit subiectul pentru ca este mult prea debatable, pentru ca sunt mult prea multe de spus si sunt mult prea multe moduri de a privi situatia actuala.
Zilele trecute insa ascultam Radio Guerrilla unde tema emisiunii difuzate era de ce nu mai sunt oamenii din ziua de astazi credinciosi. De la sociologi la filozofi, si persoane de rand sunate de catre moderator, raspunsurile variau: ba ca autoritatile bisericesti nu mai sunt ele insele modele de urmat si nu se preocupa de atragerea si mentinerea credinciosilor(cu precadere in randul tinerilor), ba ca secularizarea i-a indepartat pe oameni de biserica, si astfel explicatiile continuau.
Moderatorul insista insa pe acea categorie de persoane care motiveaza lipsa apartenentei la un cult religios prin faptul ca religia manipuleaza, indoctrineaza.Ei bine, eu i-as raspunde domnului ca oamenii s-au indepartat de biserica prin acelasi mecanism de frica caruia au fugit: prin manipulare.
Au fugit de frica manipularii din partea preotilor si a reprezentantilor religiei, insa au cazut prada manipularii ieftine a mass-mediei. Mai trist este insa ca cei in cauza nu realizeaza asta; este poate, un scenariu analog interpretarii libertatii (nu lipsa respectarii sau existentei unor reguli inseamna libertatea, ci tocmai posibilitatea de a-ti limita orizontul reprezinta libertatea deplina). Confortul si comoditatea create de existenta televizorului, si de usurinta transferului informatiei i-au creat omului iluzia ca biserica nu mai are ce completa, nu isi mai are locul. Omul nu mai are de ce sa mearga la biserica (sau cel putin asa crede): daca e tulburat,  poate merge la psiholog (Nu spun ca este rau sa mergi la psiholog, insa nu ca solutie la ceea ce Biserica ar trebui sa rezolve), daca doreste sa fie cu cineva, societatea ii arata ca e mai bine sa traiesti “de proba”, si situatiile continua.

Exemplele care il formeaza pe om sunt cele care ajung cel mai repede la el, si din pacate acestea sunt dintre cele care ii arata omului ca petrecerile sunt binevenite oricand, oriunde si sunt modul ideal de a sarbatori ceva, sau ca este normal(acceptand termenul de normalitate ca ceea ce este practicat/acceptat de catre majoritate)  sa injuri, sa divortezi de cate 3 ori in viata, sau sa mergi de Craciun sau de Revelion si alte sarbatori in cluburi. Exemplele care ajungeau inainte cel mai repede la om erau cele ale parintilor, ale familiei, ale vecinilor din sat, acolo unde sarbatoarea era ca lege zi de mers la biserica, acolo unde sa nu fi fecioara inainte de nunta era o rusine, acolo unde Domnul era prezent si la sarbatori, si la lucru, si la tristete. Parintii nu mai au timp sa isi educe copiii in spiritul credintei, pentru ca nici ei la randul lor nu au mai vazut asta cu foarte multa rigoare la proprii parinti(cam de dupa ’80 incoace). Televizorul le vorbeste copiilor mai mult decat le vorbesc parintii(cati dintre parinti nu ajung acasa doar seara, dupa ce copiii lor au stat ore in sir in fata televizorului); si din pacate nu le spune ca este sanatos sa fii decent, ca este sanatos sa ai un set de valori care sa fie caracteristic atat neamului tau, cat si familiei in care ai crescut,  ci din contra,le spune ca este normal (acelasi “normal” ca mai sus) sa nu ai pic de cultura, sa iti faci singur dreptate, ca este normal sa ai preocupari “de plastic”, ca este normal de sarbatori sa stai in fata televizorului sa vezi stiri, emisiuni ieftine (exemplele negative sunt atat de numeroase si de evidente, incat nu stiu pe care  sa le aleg ca fiind cele mai eligibile pentru discutia noastra).

Multi spun ca nu mai exista modele care sa ajunga la oameni din partea reprezentantilor bisericii. Precizand faptul ca “Padure fara uscaciuni nu exista”- asta folosind un proverb, sau ca “Nimeni nu este fara de pacat afara de insusi Dumnezeu”- parafrazand Biblia, si sustinand in continuare faptul ca exemplele negative din partea mass-mediei ajung mult mai repede decat acestea in vietile  oamenilor, imi permit sa spun cu cea mai sincera asumare a celor scrise faptul ca Biserica Ortodoxa Romana lupta, si incearca sa prezinte oamenilor modele cat mai veridice. Ca omul nu le vede,ca societatea are grija sa se vada mai usor pitipoancele din cluburi si scandalurile din fotbal, asta este partea a doua. Insa nu pot sa nu ma revolt cand vad persoane care se pretend a fi inteligente, si care totusi au ignoranta si cinismul sa afirme cu tarie si sa acuze Biserica Romana ca nu ii pasa. Ei bine, acelor persoane, tin sa le spun ca exista preoti precum Parintele Tanase care nu numai ca este un exemplu de duhovnic, ci este un exemplu moral pentru societatea noastra (site-ul asociatiei care sustine oficial activitatea social umanitara a parintelui), precum Parintele Tudor Sicoe care este un exemplu elocvent de duhovnic model al societatii noastre, si care pe deasupra preocuparilor de tema religioasa, se straduieste sa pregateasca tineri buni, tineri de calitate, care sa nu isi uite cultura de care apartin si stramosii pe care ii au (site-ul parohiei), Parintele Cornel Toma care este un model de preot cu o cultura vasta, cu un spirit oratoric innascut, cu o viziune lucida si pertinenta asupra lumii in care traim, si care manifesta actiuni atat in zona ajutorarii batranilor si a celor nevoiasi, cat si in directia educarii din punct de vedere cultural, social si religios a tinerilor, organizand seri de film,ore de cateheza, cursuri de pictura pe sticla (blogul doamnei preotese Eufimia Toma, un punct important de sprijin si implicare in activitatile desfasurate de parintele Cornel), precum maicile de la manastirea de la Marcus, unde acestea au in grija 11 copii orfani (detalii aici). Pe acesti oameni nu ii mai vede nimeni; nu mai vede nimeni cate tabere se organizeaza pentru tineri de catre organizatii precum ASCOR, de catre parohii, de catre manastiri, nu mai vede nimeni cate conferinte se organizeaza de catre facultatile de teologie, de catre personaje cu nume in lumea crestina (Parintele Savatie Bastovoi,Maica Siluana,etc). Au insa grija sa se vada ca la sarbatorile mari monstrii (imi permit sa fac o mica paranteza in care sa definesc termenul de monstri= acele persoane care acum sunt in jur de varsta a-3-a, si care au luat parte atat la educatia primita in stil traditional rural, acel exemplu mentionat mai sus, in spiritualitatea satului crestin orthodox, dar care au fost prinsi si dusi si de valul schimbarilor de la revolutie, democratie, mass-media, stiri, etc. Din acesti oameni eu consider ca au iesit monstri care nu numai ca nu mai inteleg esenta crestinismului ortodox, ba chiar se si incapataneaza sa faca parte din el cu mandria prostului care nu are cu ce se fali, si totusi o face) se imping, se blesteama, sau mai fac alte lucruri nedemne de ceea ce inseamna crestinismul cu adevarat (si mai mult, acesti oameni sunt atat din randul enoriasilor, cat si din randul preotilor). Nu se arata lucrurile bune, insa au grija sa arate erorile care bineinteles ca exista, ca in orice sistem. Si pana la urma, saracii oameni, nici nu ii mai poti invinui ca nu mai cred; au ajuns doar spectatori la propria spalare de creier.

Nu stiu daca tine poate de invatatura religioasa care indeamna la smerenie, la discretia faptelor, sau poate de insistenta si impactul mult prea puternice ale mass-mediei, insa faptul ca lumea nu afla de lupta Bisericii, de exemplul inca demn de urmat, ma ingrijoreaza si mi se pare un lucru grav. Ma revolta. Lasa loc de interpretari proaste, lasa loc de zvonuri mincinoase si de campanii de denigrare cu impact din ce in ce mai nociv.


23.01.2012

Easy like Sunday morning...

Cum sa nu te faca sa te simti bine o melodie ca asta?