"- În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce:
Eli, Eli, lama sabahtani. De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu.
Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd fierul te pătrunse."
Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.
Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard -şi întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). În ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă! fără de leac; săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea ci şi toata tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd,, găurit, terfelit, sfîrtecat. Învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski - făţiş - că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvru şi unde în primul plan domina galbenul intens - uită-l dacă poţi! - al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate - cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un răstignit lîngă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură,-într-o amiază toridă şi - din cauza norilor joşi - de zăpuşeală. [...]
Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.
Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie!
Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce viclenie.
Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare timp - după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de allzumenschlich-ul™: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încît pmă şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, încît se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea - ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie - nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii - în tabloul lui Mathias Griinewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie - pentru completare, pentru întărire - să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul Eli, Eline dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe,
el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.
(Iar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai - înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament - poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu Prin simţiri. Numai tîlharul cel bun simte la fel cu Domnul.)
Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon.Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu.
Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după cîteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii - sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las' că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?Ce oribil „spectacol" presupune, fără de voie, monofizitismul!
Argumente de text: la Romani(8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi! Fiul său nu L-a cruţat". Acest nu L-a cruţat demonstrează de asemenea că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă rea» Numai prin împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţin» decoctul final: suprema amărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit", iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit."De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit" de nu pentru a pune accentul! pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd săi sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteai» (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce -l solemniter - ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i durerea, neîncetat sel referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele din urm» consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenescj întreg). Dacă şi-ar fi păstrat - măcar în parte - impasibilitatea pe cruce,; dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost - pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime - prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu" ori „ritual", deci admisibil,: comestibil.
La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ."Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sînge din sîngele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.
Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.
Martie 1966
Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; în orbecăire, lumină - deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul exact: „Tabloul nu e frumos... e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri nesfîrşite... dacă un astfel de cadavru (şi întocmai aşa trebuie să fie) a fost văzut de discipolii lui... cum oare au putut crede, privindu-l, că acest cadavru va învia?!"
NICI N-AU CREZUT!
„Dacă moartea e atît de groaznică şi legile naturii atît de nemiloase, cum le poţi stăpîni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimţit desigur în seara aceea o groaznică tristeţe, o adîncă descumpănire care dintr-odată le spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau."
NU LE-A FĂCUT SEMN CU OCHIUL!
Socrate şi Iisus Hristos
Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sîngelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă - întreagă -pecetea tragediei, dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil şi luminos - soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferentă de temnicier. Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos se zvîrcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?"
Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare - prin contrast - literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate - cu bună credinţă şi izbîndind în bună parte - se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scîrnăvii pînă în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane."
Text din "Jurnalul Fericirii", de Nicolae Steinhardt.
